Șantajul emoțional la copii și influențele negative

Fără îndoială sunt momente în care oricum am încerca să ne convingem copilul să facă ceva ce ar trebui (sau să nu facă ceva nepermis poate chiar periculos) nimic nu pare să funcționeze.

Așa că ajungem, involuntar sau nu, să afișăm o mutră supărată sau chiar lacrimi sau să îi spunem ceva de genu:

Mami se supară

Mami plânge

O superi pe mami
… și lista poate continua. Și nu doar pentru mamă e valabil ci și tatălui și celorlalte persoane care intră în contact cu copilașul.

Și așa descoperi că funcționează și copilul face ce vrei. Te bucuri că ai un copil ascultător și continui să aplici metoda de “succes”. Cu timpul devine o obișnuință și o rutină, așa încât nici nu mai realizezi că îți șantajezi emoțional copilul. Când îți dai seama că nu e ok îți propui să nu îl mai șantajezi. Însă totul s-a transformat într-o rutină așa încât nici nu realizezi că iar ai aplicat “metoda de succes”.

Și totuși toate astea cu multă perseverență și răbdare pot înceta și chiar ar fi bine să înceteze.

De ce nu e bine să îi șantajăm emoțional?

Cu toții ne dorim copii stabili emoțional, siguri pe ei și independenți. Ne dorim să facă ce le spune inima și să ia propriile decizii
…
Și totuși noi suntem primii care nu îi lăsăm să facă asta, nu îi încurajăm, nu îi susținem, deși asta ar trebui să facem cât timp siguranța lor nu este pusă în pericol.

Știu, veți zice că altfel nu renunță la ceea ce și-au propus și nimic nu funcționează decât șantajul emoțional … Asta am simțit și eu de foarte multe ori … Și totuși … Timpul mi-a dovedit că sunt și alte moduri de a-l determina să renunțe … Moduri mai sănătoase.

De ce nu e sănătos șantajul emoțional?

Pentru că vor avea tendința de-a lungul vieții să accepte să facă ceva ce contravine principiilor proprii, ce nu le place, doar de dragul cuiva … Și nu, nu veți fi doar voi, părinții lui, cei pe care îi va “asculta”. Uneori vor fi și persoane răuvoitoare.

Spre exemplu:
Adolescenta voastră se “îndrăgostește” de un tânăr care își dorește să o “aibă”. Ea refuză, că ați crescut-o frumos, știe că nu e bine. El, îi spune că dacă nu îi face pe plac o părăsește. Ea îl iubește sau cel puțin crede că îl iubește. El îi repetă că o va părăsii sau chiar o părăsește. Ea, obișnuită de mică, să renunțe la ceva ce vrea/nu vrea să facă pentru că se supărau părinții altfel, cedează pentru a nu “pierde” iubirea, atenția persoanei iubite.

Știu că pot fi alte motive pentru care poate ceda, dar e mai bine dacă nu au un motiv în plus pentru care să cedeze care să nu depindă în totalitate de ei cauza fiind modul în care au crescut. Mai cred că ar fi bine să le încurajăm deciziile sau să le arătăm de ce nu e bine ceea ce vor, pentru ca șantajul nostru emoțional să nu se întoarcă împotriva lor și implicit a noastră.

Influența copilăriei în viața de adult

Când am participat la conferința Otiliei Mantelers am realizat că are mare dreptate cand zice că amprenta copilăriei noastre ne influențează mult deciziile și comportamentele din viața de adult și implicit de părinte.

Deși nu am realizat până acum câteva zile o formă de șantaj emoțional m-a determinat să iau câteva din principalele decizii din viața de adult.

Cea mai importantă și una din cele pe care le regret cel mai mult este aceea de a mă muta la casă. Nu zic că nu ne place, dar în mod sigur nu a fost momentul oportun și nici locul potrivit. Pentru că timpul nu îl putem da înapoi, pentru a nu ceda în acel 2007 lacrimilor mamei și insistenței tatălui, nu pot decât să îmi analizez comportamentul în privința educării fetelor și să le învăț să fie hotărâte, independente, stăpâne pe ele.

Nu sunt mama perfectă!

Și eu folosit șantajul emoțional, încă îl mai folosesc, tot mai rar, încă îmi aștern pe față un chip supărat din când în când, de cele mai multe ori involuntar.

Nu e bine, știu asta. Din acest motiv caut să corectez și mai ales să vindec rănile copilăriei.