Caut sa ma regasesc

Viata s-a incapatanat sa imi ofere apoi sa imi ia … intr-un ciclu repetitiv … ca de altfel fiecaruia din noi … cred ca dufera doar modul in care reactionam, facem fata si adevarul este ca exact aceeasi viata isi pune diferit amprenta pe fiecare din noi.

In 19 octombrie 1995 cadeam in genunchi rugandu-ma din tot sufletul meu pentru bunicul D. si ma bucuram cand am aflat ca a ajuns cu bine la Cluj (medicii satmareni ne-au spus ca daca ajunge cu bine la Cluj sansele sunt enorme sa fie bine), apoi a trecut cu bine operatia pentru ca minute mai tarziu organismul sa respinga sangele primit si sa plece in dimineata zilei de 20 octombrie 1995 ora 4.20 la cer la 68 de ani fara 3 zile … imi era drag, pt umorul lui, pt blandetea lui, pentru ca tata pe el il respecta mai mult pe lumea asta, pentru ca stia masura, pt ca salva vieti fiind sofer pe ambulanta … a fost prima pierdere importanta pe care mi-o amintesc in mare detaliu … de la momentul primirii vesti la momentul (coborand treptele liceului in care eram eleva in clasa a 6-a, chemata cu tot cu ghiozdan in timpul orei de matematica-lacrimile mamei si tristetea din ochii ei au fost mai mult decat o mie de cuvinte) in care dupa ore de negare l-am vazut prima data fara viata … parca dormea si eu asteptam sa se trezeasca.

A urmat bunicul matern care in seara zilei de 17 februarie 2000 la orele 22 a plecat si el … dupa ce a reusit sa isi vada fiecare din copii veniti sa isi ia ramas bun … a fost momentul in care mimica mamei m-a facut sa zic ” Nu se poate, bunicu NU !” si sa plang. Dupa bunicu a urmat sora mamei la doar 52 de ani care in 23 februarie 2005 a plecat si ea.

A urmat o perioada plina de trairi, despartirea parintilor, renegarea noastra de catre tata, impacarea parintilor, primele iubiri si primele tradari, adolescenta cu problemele ei specifice, studentia inceputa cand dragostea a batut la usa, iubirea intre seminarii, cursuri, tren si autobuse pentru a ne putea bucura de dragostea noastra din plin in zilele de weekend si cat de mult posibil, o dragost profunda, din care nu au lipsit certuri, impacari, dar mai ales dragoste.

A urmat angajarea si stabilirea unui camin, plecarea urechii la zecile de insistente ale parintilor de a face o afacere (din care statul a avut fffff mult de castigat) si de a ne muta in locul in care in anul 2000 au cumparat un teren si au inceput sa construiasca in limita bugetului, intrand astfel intr-un cer vicios al creditelor care te prind in capcana pentru mai multi ani! A urmat indeaproape moartea bunicii paterne in 5 decembrie 2008 … moment in care nici nu banuiam ca viata imi rezerva ceva inca si mai dur.

Regrete, planuri, calcule, organizare … cam asa s-au desfasurat urmatorii ani cand intampinam fel de fel de probleme cu casa, cand eram dezamagiti de faptul ca 2 ingineri castiga muuuuuult mai putin decat muncitorii necalificati … plecam, nu plecam din tara … in final am decis sa ramanem si sa intruntam ceea ce urma sa vina. In toamna 2009 multe incepeau sa se aseze, prin prima casa am cumparat o garsoniera in care sa stea tata pentru ca intre parintii mei sa nu mai exista tensiune (oricum a existat si acum stiu ca a fost o greseala enorma despartirea lor, dar despre asta alta data) si minunata veste de Sf. Mihail si Gavril ca vom fi pentru prima data parinti. Pe cand totul parea din bine in mai bine, viata ne-a oferit cea mai dura lovitura, pierderea puiului nostru la doar 12 zile 12 h si 55 min de viata, atunci cand parea ca pericolele prematuritatii incep sa dispara.

Anii care au urma zilei de 9 mai 2010 ora 14.35 au fost si vor ramane amprenta permanenta si transfrmarea totala a mea. Visam sa devin mama inca din adolescenta, ma vroiam perfecta: iubitoare, calma, blanda, atenta, in acelasi timp sa ofer copiiilor (vroiam 2 copii la 2 ani diferenta) tot ce au nevoie pentru a creste bine material, spiritual. “Nu am trecut si nu voi trece niciodata peste pierderea Gabrielei” asa cum am declarat intr-un interviu la 5 luni de la pierderea ei insa am invatat sa imi accept conditia de mama de inger si sa merg mai departe cu toate ca regret nespus de mult pierderea ei.

In 2011 am pierdut 4 apropiati in 3 luni toti pe neasteptate 2 peste 50 de ani si 2 peste 60

In 2012 viata a vrut sa ma surprinda dandu-mi in dar o minune de fetita pe care desi la inceput imi era frica ca nu o voi iubi, azi recunosc ca o ador, o iubesc la fel de mult ca pe surioara ei, o fetita care “nu inlocuieste si nu umple golul insa ne umple viata” asa cum le spun celor care au o alta parere. Insa si aici am multe regrete, cel mai mare ca sunt departe de a fi mamica perfecta care ma visam, dar sunt in curs de perfectionare, si deseori ma gandesc ca poate inca nu eram pregatita sa fiu mama, regret ca inca nu sunt capabila sa ii ofer tot ce visam sa ii ofer.

Dupa bucuria de a avea o comoara pe pamant a urmat pierderea tatalui meu (acum 2 luni si 11 zile) a carei preferata am fost mereu si cu care desi cand ne certam o faceam intr-un mod destul de dur exista o mai mare compatibilitate intre mine si el decat intre mine si mama, pierdere care ne-a luat prin surprindere care a venit la 40 zile de zile de infarctul lui (ce s-a petrecut in fata ochilor mei) la 1.5zile de cand in sfarsit respira singur in data de 11 ianuarie 2013 ora 22.20 probabil ca asa cum a zis preotul, tata nu a vrut sa ne strice sarbatorile de iarna si a tras sa ramana cu noi pana atunci.

Acum … incerc sa ma adun … sa strang cioburile sufletului meu pentru a le pune cap la cap, desi nu voi mai fi aceeasi niciodata, incerc sa am o relatie mai buna cu cei pe care ii iubesc sa le arat asta pentru a nu regreta timpul pierdut … si adun si adun si adun si parca tot nu ma pot reintregi …

Si cand ma uit in jurul meu si ascult povesti ma intreb “Oare ce urmeaza acum?” Soacra unei colege de a sotului a murit de cancer la cateva zile dupa tata, mama ei a fost diagnosticata in aceeasi perioada cu cancer, tatal unui coleg de al sotului si prieten de familie al nostru are si el cancer, matusa sotului la 40+ a murit de cancer in vara anului trecut, o colega de a sotului de cca 24 de ani a cazut jos incostienta pentru 7 min si se pare ca are pierderi de sange pe creier, are o fetita mica … ca sa nu mai zic de ce impact a avut asupra mea moartea Micai de la Abracadabra … pentru mine era un model de blandete si nu numai, m-am intristat cand s-a retras ca sa inteleg acum de curand ca pentru ea studiul era deosebit de important … ca acum la doar 31 de ani sa plece sa ne inveseleasca ingerii si sa le ofere tandretea si blandetea …

Vorbeam serile trecute cu sotul ca cel mai mare regret al vietii e puiul din cer (regretam pierderea ei), iar cel mai mic puiul de pe pamant (regret ca nu am fost pregatiti mai bine pentru cresterea unui copil).

Oricum asta e viata … cu bune, cu rele se opreste independent de vointa si fara ca noi sa fim pregatiti sa plecam din lumea asta, dar mai ales sa ii lasam pe cei dragi sa plece si sa nu mai avem parte de ei.

Va iubesc mult pe toti cei dragi, atat cei care ati plecat din lumea asta cat si cei care sunteti aici. Inca nu am reusit sa ma regasesc pe mine … dar voi reusi, sper ca in curand.