Dor de copil …

3 ANI 4 LUNI 30 ZILE

Ziua ne-am petrecut-o la socrii. A fost o zi călduroasă, cu mici, pulpe și cartofi pai făcuți afară, cu râsete de copii, cu veselie … Știm cât sunt de fericite fetele în preajma copiiilor, așa că durerile de rinichi ale soțului nu am mai devenit impediment în respectarea planurilor făcute cu o zi înainte. De ce? Pentru că mutrișoara puiului exprima profunda decepție în momentul în care i-am spus că tati nu se simte bine și s-ar putea să nu mergem.

De 5 min mi-am lăsat Soarele la soacra … Sufletul meu e franjuri … Știu că-ntr-o zi sau două o revăd … Dar deja mi-e dor … De fapt nu deja că îmi era dorm încă de când ne îmbrățișam înainte de plecare … Speram să se răzgândească în acele clipe … Mai ales că în lunga ei îmbrățișare simțeam o oarecare incertitudine … Dar … Nu … Nu s-a răzgândit … Vroia să rămână la bunica și la verișorii ei …

Și chiar dacă speram, chiar dacă sufletul meu plângea după ea … am lăsat-o … Era alegerea și dorința ei … Erau aripile ei care vroiam să se deschidă … Iar de datoria mea era să i le las, să nu i le strâng … SĂ ÎI DAU VOIE SĂ ZBOARE.

Și ca și acum un an prima dată și ca și acum câteva săptămâni ultima dată deși sufletul meu credea altceva gestul meu a spus: ZBOARĂ PUIULE, ZBOARĂ! CÂND VREI ÎNTOARCE-TE LA NOI!