Un copil întreabă: cum arată cerul?
Am
primit un mail cu rugamintea de a publica un anunt umanitar … de
obicei raspund pozitiv si cand timpul imi permite public, merg pe ideea
unui sumar, apoi pun link. Acum nu voi face asta, ci voi publica direct
aici artilocul, iar pe cei care vor sa citeasca mai multe ii invit sa
citeasca pe blogul lui Dorinel
Cred ca cei care imi stiu povestea vor intelege de ce …
“Abia după o
lună şi jumătate a putut să îşi ţină pentru prima dată copilul în braţe. Un
băieţel mult dorit, după ani de rugăciuni şi de speranţe. Dorinel. La 28 de
săptămâni a trebuit să fie adus pe lume. Cântărea pe atunci doar un kilogram şi
200 de grame. Plămânii nu îi erau suficient dezvoltaţi, iar îngrijorarea
medicilor nu a dispărut nici măcar după prima noapte petrecută de copil în
spital şi căreia a reuşit să-i supravieţuiască. La naştere a primit nota 6 şi
cu greu doctorii au putut să-l facă să respire. Imediat, Dorinel a fost intubat
şi aşa a rămas multă vreme, până ce furtunaşul a fost înlocuit cu o mască de
oxigen. Abia atunci cei doi părinţi, speriaţi şi emoţionaţi, fericiţi şi în
acelaşi timp, temători ca nu cumva ceva rău să se mai întâmple, au reuşit să se
apropie de el şi să-i mângâie mânuţele. Era o bucăţică de om, care se chinuia
să reziste. Să trăiască. Mama arareori putea să-şi stăpânească lacrimile. În
timpul acesta corpul firav, extrem de plăpând al copilul, era înţepat peste tot
cu ace, era pus la perfuzii, în încercarea disperată a doctorilor de a-l salva.
Părinţii îi vorbeau mereu. Doar vocea lor s-a întipărit în mintea băieţelului.
Dorin nu vede. Ochii lui mari şi negri sunt lipsiţi de lumină. Diagnosticul a
fost pus la numai câteva luni de la naştere. Retinopatie. Iar ritmul de
pierdere al vederii era extrem de alert. După trei luni de stat în spital,
părinţii şi-au dus acasă băiatul. Pentru mama şi tata, zilele în care au
trebuit să se obişnuiască cu ideea că fiul lor nu va vedea niciodată au durut
cumplit. Şi-au spus ulterior că nu e drept. Că nu pot renunţa la luptă. Că fiul
lor merită toate şansele să vadă. Au început să scotocească pe internet, să se
agaţe de fiecare firicel de speranţă. Să cunoască oameni care au trecut prin
aceaşi situaţie ca şi ei. Aşa au aflat că în America ar exista o clinică,
William Beaumont din Detroit, cu speciliaşti pricepuţi care ar putea să picure
viaţă în ochii goi ai fiului lor. Cu o singură condiţie: intervenţia
chirurgicală trebuie să se facă cât mai repede. Dorinel are deja 4 ani.
Costurile însă, sunt peste putinţa părinţilor lui Dorinel de a le acoperi:
30.000 de euro. Pentru cei care vor să îl ajute pe Dorinel, la BCR, sucursala
Ştefan Luchian, Botoşani, pe numele mamei, Tilică Mariana, s-au deschis
următoarele conturi:
-în lei:RO68RNCB0579040596800001
-în euro: RO41RNCB0579040596800002
Pentru mai multe detalii, familia Tilică poate fi contactată la numărul
de telefon: 0726.453.127″
primit un mail cu rugamintea de a publica un anunt umanitar … de
obicei raspund pozitiv si cand timpul imi permite public, merg pe ideea
unui sumar, apoi pun link. Acum nu voi face asta, ci voi publica direct
aici artilocul, iar pe cei care vor sa citeasca mai multe ii invit sa
citeasca pe blogul lui Dorinel
Cred ca cei care imi stiu povestea vor intelege de ce …
“Abia după o
lună şi jumătate a putut să îşi ţină pentru prima dată copilul în braţe. Un
băieţel mult dorit, după ani de rugăciuni şi de speranţe. Dorinel. La 28 de
săptămâni a trebuit să fie adus pe lume. Cântărea pe atunci doar un kilogram şi
200 de grame. Plămânii nu îi erau suficient dezvoltaţi, iar îngrijorarea
medicilor nu a dispărut nici măcar după prima noapte petrecută de copil în
spital şi căreia a reuşit să-i supravieţuiască. La naştere a primit nota 6 şi
cu greu doctorii au putut să-l facă să respire. Imediat, Dorinel a fost intubat
şi aşa a rămas multă vreme, până ce furtunaşul a fost înlocuit cu o mască de
oxigen. Abia atunci cei doi părinţi, speriaţi şi emoţionaţi, fericiţi şi în
acelaşi timp, temători ca nu cumva ceva rău să se mai întâmple, au reuşit să se
apropie de el şi să-i mângâie mânuţele. Era o bucăţică de om, care se chinuia
să reziste. Să trăiască. Mama arareori putea să-şi stăpânească lacrimile. În
timpul acesta corpul firav, extrem de plăpând al copilul, era înţepat peste tot
cu ace, era pus la perfuzii, în încercarea disperată a doctorilor de a-l salva.
Părinţii îi vorbeau mereu. Doar vocea lor s-a întipărit în mintea băieţelului.
Dorin nu vede. Ochii lui mari şi negri sunt lipsiţi de lumină. Diagnosticul a
fost pus la numai câteva luni de la naştere. Retinopatie. Iar ritmul de
pierdere al vederii era extrem de alert. După trei luni de stat în spital,
părinţii şi-au dus acasă băiatul. Pentru mama şi tata, zilele în care au
trebuit să se obişnuiască cu ideea că fiul lor nu va vedea niciodată au durut
cumplit. Şi-au spus ulterior că nu e drept. Că nu pot renunţa la luptă. Că fiul
lor merită toate şansele să vadă. Au început să scotocească pe internet, să se
agaţe de fiecare firicel de speranţă. Să cunoască oameni care au trecut prin
aceaşi situaţie ca şi ei. Aşa au aflat că în America ar exista o clinică,
William Beaumont din Detroit, cu speciliaşti pricepuţi care ar putea să picure
viaţă în ochii goi ai fiului lor. Cu o singură condiţie: intervenţia
chirurgicală trebuie să se facă cât mai repede. Dorinel are deja 4 ani.
Costurile însă, sunt peste putinţa părinţilor lui Dorinel de a le acoperi:
30.000 de euro. Pentru cei care vor să îl ajute pe Dorinel, la BCR, sucursala
Ştefan Luchian, Botoşani, pe numele mamei, Tilică Mariana, s-au deschis
următoarele conturi:
-în lei:RO68RNCB0579040596800001
-în euro: RO41RNCB0579040596800002
Pentru mai multe detalii, familia Tilică poate fi contactată la numărul
de telefon: 0726.453.127″
…
pentru cei care nu au inteles de ce acest caz pentru mine e mai special
e pentru ca fetita mea inger e nascuta la 28 de saptamani … si inca
din spital stiam ca exista acest risc si vorbeam cu sotul ca daca va fi
nevoie o vom opera. Vreau ca acest baiat sa va cerul
Leave a Reply