Timpul … niciodata suficient

Inainte de a o avea pe Gabriela mi se parea ca zboara … intre servici si acasa … nu faceam cine stie ce … acum privind in urma mi se pare ca am pierdut vremea si nu stiu pe ce … acum imi dau seama cate as fi putut realiza pana atunci … si atunci aveam impresia ca e imposibil …

Dupa pierderea ei … 6 luni am vegetat total … daca nu era sotul sigur nici nu mancam, uneori nici nu dormeam sau alteori nici nu ma trezeam … a fost perioada in care am fost moarta in viata … tot in acea perioada am inceput sa caut motivatii de a trai, moduri de a ma organiza pentru a simti ca macar ca femeie mai exist … nu am reusti insa am gasit, din fericire pentru mine, blogul Irinei Dulce Casa unde am inceput sa studiez Fly Lady care inca sper sa il aplic tot mai corect si exact.

A urmat apoi o perioada de cateva luni cand am incercat sa ma refugiez in munca, deja eram “bine” – binele nostru al parintilor de ingeri, nu numai pentru a-mi umple timpul cat sa am satisfactia dezvoltarii pe plan profesional. Am reusit ceva, nu cat mi-aas fi dorit, insa in acea perioada timpul chiar a zburat, am prins curaj si incredere in mine si am inceput sa posed persmisul de conduce din portmoneu cu folos ca bietul zacea acolo de ani nefolosit, plecam dimineata la 6.30 de  acasa si ma intorceam pe la 21.30 … evident … cand nu mai faceam mare lucru.

Apoi … sarcina … o noua sarcina mai mult la pat … timp liber berechet … dar nu prea aveam voie sa fac mare lucru, asa ca ma rezumam la mancare, pus haine si vase la spalat, restul le cam facea sotul … dar a trecut … repede … cu multe planuri si ganduri …

A venit perioada care o traiesc si acum care se masoara in clipele care le doarme fara mine sau minutele care sta si singurica sau momentele (rare) in care altcineva se ocupa de puiul meu … Asa ca … pentru ca totul se masoara in clipe si socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ (mi se spunea ca dupa nastere copilul doarme si mananca si nu a fost deloc asa) a fost nevoie sa schimb ceva … incercam si tot nu reuseam … asa ca a mai venit un moment in viata … boala neasteptata a tatalui meu care nu o data ma ajuta la treburi … cand poate in subconstientul meu imi doream sa aiba motive sa se intoarca la viata asa ca am inceput sa trag tare si pentru ca singurele ore in care nu ma cauta erau intre 22 si 01 si momentele in care manca (mereu mananca singura de pe la 8- luni) am ajuns sa imi fac treaba in acel interval … doar ca am ajuns la epuizare si am ajuns sa cantaresc cu 4 kg mai putin decat inainte de sarcina, am juns la 39kg … stiam ca asa nu se mai poate, dar sotul pleca dimineata devreme si se intorcea cine stie cand … avea treaba afara … asa ca desi tanjeam cu disperare dupa ajutor nu aparea nici unul … doar organizarea imi putea fi ajutor …

Acum se implinesc peste cateva zile 18 luni de cand timpul se masoara in clipe … inca nu am gasit forma indeala pentru mine … inca o caut … stiu ca perseverand curand o voi gasi … si atunci voi zice “Oare pe ce am pierdut vremea?”