Să le dăm aripi

Am încercat să îmi cresc puiuții liberi și independenți. Deseori credeam că nu o fac bine că N. stă ca o lipitoare lângă mine.

Dar timpul a trecut, puiul a crescut și când a fost pregătită și-a cerut aripile.

Așa am ajuns la 2 ani și 5 luni să o lăsăm la cererea ei la buni S. Atunci am rămas părinți singuri acasă, iar în următoarele săptămâni au mai urmat câteva astfel de nopți.

Acum la 3 ani și 3 luni a venit rândul bunicii L. să fie cea care o îngrijește. La fel ca atunci mă simt incompletă, îmi lipsește, aș merge în secunda asta după ea … Dar am învățat că e foarte important nu doar să îi dau aripi ci și să o las să zboare.

Chiar dacă de data asta nu a venit cererea de a merge ls bunici spontan de la ea, ea a fost cea care a decis că pleacă.

A plecat cu trenul, iar sufletul meu făcut bucățele l-am mascat cu un zâmbet uriaș. Am condus-o cu soțul și surioara și am simțit cam aceleași trăiri și la soț și la N. În primă fază N. avea un zâmbet pur fără urmă de reținere, dar în timp ce așteptam să pornească trenul zâmbetul acela s-a mai transformat.

Am mai întrebat-o de câteva ori dacă e sigură că vrea să meargă și a zis că da.

Schimbul de zâmbete și pupici prin aer împreună cu împreunatul mâinilor pe geamul trenului le-am trăit intens și le păstrez în suflet până la revenirea ei.

Starea de incompletă o am de când puiul mi-a murit, dar când rămân fără încă un pui ea se accentuează.

Ce e sigur e că așa cum citisem de curând dragostea pentru copil e singura iubire necondiționată care o oferim în relațiile noastre știind că într-o zi va pleca.

Îi ziceam soțului (în glumă) că peste vreo 10 ani apoi încă 10 ar trebui să facem încă copii că altfel rămânem singuri.

Am așezat din hainele fetei și 2 mesaje de pe bluzițe mi-au atras atenția:

Adevărul e că mi-e foarte dor de ea, mi-a fost încă dinainte de a pleca, o ador cu tot cu defecte și îmi lipsesc inclusiv defectele ei. Pentru că deși nu e perfectă e pură, deci e PURRFECT.