3 ani cu dor
Este o zi speciala pentru mine … si totusi este una din acele zile pe care as vrea sa le sterg din calendar … sa nu existe … Acum 3 ani in aceasta zi, aveam sa ma bucur pentru ultima data de tata in viata …
Retraiesc acea zi de 11 ianuarie 2013 in detaliu, ca si cum ar fi fost ieri. Era a 40 -a zi de la infact si tata inca zacea pe un pat de spital in coma … Totusi eram optimisti si increzatori … luptase si invinse atatea zile incat nici nu ne gandeam la ce avea sa se petreaca in acea seara. Cu o zi inainte incepuse sa respire singur pentru prima data. Dna doctor care se ocupase de el de cand revenise in Satu Mare era de garda. Am profitat de ocazie la vizita de la 17 sa vorbesc cu ea … Nu mai vorbisem eu direct cu ea cam de 3-4 saptamani. Vroiam sa ii stiu parerea.
Asa am aflat ca e in cea mai usoara forma de coma, ca incet iesea din coma. Dupa zile si saptamani de coma profunda semnele aratau ca este mai bine … Nu degeaba cu o zi inainte nu vroia sa ma lase de mana … Totusi dna dr nu era prea optimista. Era convinsa ca nu va redevenii omul care a fost … totusi asta chiar daca ne ingrijora nu ne impiedica sa ne rugam din tot sufletul sa traiasca, Aveam atatea sa ii spunem … si pentru ca timpul nu il putem da inapoi speram, credeam si visam intr-un viitor impreuna …
El era agitat … foarte agitat … cum nu a mai fost in nici una din zile … Acum stiu ca simtea ca porneste intr-o calatorie necunoscuta, atunci refuzam sa ma gandesc la acea varianta.
Am pornit incet spre casa … gandurile zburau prin mintea mea … parca le aud si acum:
Azi parca si cerul plange, ieri era alb plin de speranta si puritate, azi e trist si cenusiu.
Aceastea erau gandurile care mi le inspira vremea urata de afara … Azi aceeasi ploaie rece si trista … Atunci refuzam sa cred ceea ce cateva ore mai tarziu se petrecea …
Ora 22.20 Orfana de tata
Inevitabilul s-a petrecut si cel de-al doilea stop cardic nu raspunde manevrelor de reuscitare. Medicul o anunta pe mama, iar mama pe noi pe rand … Eram adormita … ca intr-un vis aud
A adormit cu N. Stati ca vi-o dau!
Ma trezesc brusc si ma uit in ochii sotului aflat langa pat … il intreb aproape fara glas
Tati?
Imi raspunde dand din cap cu o voce trista si stinsa (desi nici un cuvant nu mai era nevoie) si lacrimi abia stapanite intinzandu-mi telefonul.
A murit …
Am vorbit putin cu mama, dar nu imi amintesc nimic din discutie. Imi amintesc doar ce a urmat dupa ce am inchis … Ochii dadeau sa nasca lacrimi dar ”putul” era secat … m-am apropiat de sot care m-a imbratisat sustinandu-ma … Corpul imi tremura fara oprire … Nici o lacrima … doar un gol … un mare gol … Tremuram fara oprire fara sa stiu ca la sute de km distanta era inca un suflet care traia exact aceleasi reactii … aveam sa aflu dupa multe luni ca in acel moment am fost ”impreuna” in trairile noastre … minute in sir …
Au trecut anii si inca il astept … inca mai astept sa intre pe usa zambind zicandu-mi ca doar a trecut sa o vada putin pe N. si sa o pupe … in acesti ani s-au schimbat multe aici … N. nu mai este singurul nepot de pe pamant … inca 3 sufletele mici s-au nascut sa il cunoasca … insa … prea tarziu … Noi insa il pastram viu in suflet si in amintiri. El, vreau sa cred ca, se joaca in cer cu prima nepotica si se bucura de ea la fel cum s-ar fi bucurat de cei patru de pe pamant …
Pentru sufletul lui
Azi dimineata am pornit spre gradi foarte hotarata sa cumpar ceva dulce pentru colegii puiului nostru … dar am pierdut microbusul care a trecut prin fata noastra … sigur nu intamplator. Am chemat taxi, iar pana la venirea masinii o doamna a sosit in statie dezamagita ca a plecat microbusul. I-am spus ca am chemat oricum taxi si sa vina cu noi. Mi-am dat seama imediat ca lucrurile sunt randuite nu intamplator ca tata era genul de persoana care lua orice cunostinta cu masina, in fiecare ocazie. La intoarcere am intrat la biserica unde am primit un acatist. Am aprins lumanari si m-am rugat … am plans si m-am eliberat … am iesit eliberata si linistita. Desi pierdusem microbusul am mers in statie sa il astept. Era un altul care merge mai departe, asa ca imi ramanea doar sa astept 20 de minute. Soferul imi face semn sa vin. Imi zice sa urc sa nu stau 20 min cu cea mica in brate pe vremea asta ca ma duce el … Era pentru prima data in cei 8 ani de cand umblu pe acest traseu … am simtit ca si cand tati ar fi fost cel care ma ducea cu masina asa cum o facuse de sute de ori chiar si cand ii ziceam ca nu e cazul. Dupa-masa am pornit spre cimitir. Aveam la mine painici proaspat facute de mine si untura pe care le-am lasat celor flamanzi.
Puiul meu cel mare pe drum imi spunea sa calcam pe ”chipurile(petele)” de pe trotuar ca atunci
Gabi (surioara ei) si taticul tau vor cobori pe pamant sa ii vedem!
Nu au coborat insa in sufletul meu ii port mereu vii si le port o iubire infinita!


Leave a Reply